Unirea Principatelor, între interesele geopolitice ale marilor puteri şi ambiţiile naţionale ale românilor

UNIREA PRINCIPATELOR. foto csricraiova

Demersul meu nu se vrea a fi o descriere a momentului 24 ianuarie 1859 dintr-o perspectivă istoriografică, centrată pe surprinderea momentelor esenţiale care au condus la realizarea acestui esenţial deziderat naţional, şi anume, formarea statului naţional român.
Mă voi opri doar asupra marelui Joc Geopolitic al secolul XIX, reprezentat de confruntarea majoră dintre puterile dominante ale epocii  şi influenţa decisivă ce a avut-o în procesul de formare al Statului Naţional român.

Marele Joc geopolitic al secolului XIX se centrează pe încercarea Rusiei de a-şi croi culoare de acces spre oceanul planetar, cu precădere spre Mediterana prin Strâmtori. Acestei acţiuni i se opune Anglia, putere maritimă dominantă, cu interese globale.

Referindu-mă strict la arealul geopolitic din care fac parte cele două principate româneşti, lupta geopolitică dintre Rusia şi Anglia s-a dat pentru controlul gurilor Dunării, a principatelor române şi mai departe, a Strâmtorilor.  La acest joc au aderat, în funcţie de propriiile interese, şi celelalte puteri europene.

În primul rând Imperiul Otoman, care controla din punct de vedere juridic Principatele, Imperiul Habsburgic, care încerca să se opună influenţei ruse în Balcani şi Franţa.

Prusia şi Italia au jucat şi ele un rol de susţinere a diferitelor părţi, funcţie de propriile interese, ţinând cont că şi acestea se aflau în perioada realizării statului naţional.

Anul 1852 înseamnă declanşarea unor serii de confruntări europene care vor marca decisiv soarta Principatelor. Rusia având interesul geopolitic conturat în a controla spaţiul Balcanic, dar mai ales Strâmtorile, pune presiune pe Imperiul otoman, căruia îi solicită imperativ recunoaşterea dreptului de a proteja credincioşii ortodocşi din Balcani.

Imperiul otoman se opune având în spate Anglia, care dorea blocarea ruşilor la nordul Mării Negre, şi Franţa, care dorea o sprijinire a otomanilor în scopul blocării austriecilor la Dunăre.

Aşadar există lupta pentru supremaţie mondială între Anglia şi Rusia şi lupta pentru controlul geopolitic al continentului.  Lucrurile degenereză în conflict armat, coaliţia anglo-franco-otomană lovind interesele ruseşti de la Marea Neagră.
Războiul Crimeii duce la reconfigurarea politică a zonei. Rusia învinsă se retrage militar din principate, loc ocupat imediat de austrieci, şi cedează sudul Basarabiei Moldovei, dând astfel satisfacţie intereselor britanice, de control al Gurilor Dunării. Franţa se erijează în protector al popoarelor care doresc edificarea unor state naţionale şi convoacă la Paris un Congres internaţional.

Acesta este momentul în care diaspora românească, formată în bunăparte din revoluţionarii de la 1848, reuşeşte să aibă un rol important în menţinerea în atenţia Congresului a problemei dunărene, a unirii Principatelor – e drept, ca parte a problemei Orientale, reprezentate de Imperiul Otoman. Trebuie subliniat că fiecare dintre puterile europene şi-a urmărit propriiile interese: Franţa lui Napoleon III dorea să-şi asigure o influenţă în spaţiul balcanic şi un debuşeu economic, dar şi o blocare geopolitică a austriecilor. Rusia dorea prin Unire o slăbire a Imperiului otoman. Piemontul şi Prusia făceau jocul în favoarea propriilor unificări naţionale. Anglia dorea menţinerea Imperiului Otoman ca şi contrapondere a puterii Rusiei în regiune. Puterile care se vor opune Unirii Principatelor vor fi Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic care aveau interese directe: turcii erau puterea suzerană şi vedeau în Unire un mijloc de obţinere a independenţei, iar austriecii vedeau o etapă în declanşarea luptei de emancipare a românilor ardeleni. Deşi nu s-a ajuns la un consens favorabil Unirii, s-a permis ca populaţia principatelor să poată fi consultată în privinţa propriiilor dorinţe. Principatele intrau totodată sub controlul tuturor puterilor europene, fiind scoase practic de sub protectoratul Rusiei.

Se realizase astfel mult doritul echilibru de putere în Europa, lucru care indirect îi favoriza pe români. Cum idealul realizării Unirii era îmbrăţişat de majoritatea forţelor politice, şi nu numai româneşti, era normal ca în propunerile Convenţiei de la Paris din 1858 să figureze şi acest lucru. Acestea urmau să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare cu domnitor, guvern şi parlament propriu, dar cu o Comisie Centrală pentru alcătuirea legilor comune şi a unei Curţi de Casaţie comune la Focşani.

Referindu-mă strict asupra Principatelor, se poate spune că existau la momentul respectiv două teritorii mici ca întindere, lipsite practic de o putere militară, înconjurate de interese divergente, dar cu ambiţia de a realiza unul din dezideratele naţionale fundamentale: Unirea.

În faţa situaţiei internaţionale elita politică românească, deşi tânără, a ştiut să navigheze cu abilitate, folosind ca stindard naţionalismul românesc, şi lăsând la o parte interesele politice imediate.

La Viena, Frankfurt, Paris, Londra şi Constantinopol, s-au desfăşurat adevărate acţiuni propagandistice şi diplomatice duse de emigranţii paşoptiştii în folosul Unirii. S-a reuşit astfel ca susţinerea cauzei Unirii să fie asigurată de  personalităţi ale vieţii publice europene. Poziţia acestora va cântări decisiv la adoptarea hotărârilor de la Congresul de la Paris, favorabile Unirii.

Este absolut remarcabil modul în care “intelighenţia românească” a reuşit să exploateze în interes naţional Convenţia de la Paris din 1859.

Alegerea aceluiaşi domn de către adunările elective din cele două Principate a reprezentat un moment de decizie maximă care a speculat contextul politic european. Deşi nu era favorabil pe ansamblu Unirii în adevăratul sens al cuvântului, a trebuit să ia act de aceasta în interess propriu: şi anume a menţinerii echilibrului de putere în Europa şi a status qvo-ului european.

La întrebarea dacă etapele parcurse de Principatele române pentru realizarea Unirii reprezintă un model pentru generaţiile următoare, răspunsul meu e un DA hotărât!

Acţiunea lor ne învaţă să credem că orice context politic internaţional poate fi exploatat în intertes naţional. Desigur, aceasta cu condiţia ca interesele de grup să fi date la o parte.

Ne mai învaţă că patriotismul nu e Rara avis, ci trebuie să constituie o caracteristică fundamentală a oricărui om politic.

Iar cel mai important lucru este acela că, atunci când interesele naţionale primează, orice obiectiv naţional poate fi realizat.

La Unire au contrubuit clase şi categorii sociale diferite, clase oprimate şi cele privilegiate, români moldoveni şi munteni dar şi transilvăneni, români din ţară, dar şi emigraţia.

Sunt convins că fără concursul tuturor, această realizare nu ar fi putut avea loc.

 

Raul Dancuta

What Next?

Related Articles

One Response to "Unirea Principatelor, între interesele geopolitice ale marilor puteri şi ambiţiile naţionale ale românilor"

  1. Germanul Neamt says:

    Frumos scris. DE acord cu cele spuse de autor. Din pacate patriotismul nu se invata la scoala si nici in familie.
    O educatie patriotica, insa, este o optiune politica pe care ai nostri politicieni nu o au in panoplia de optiuni.

    Putem sa invatam despre Esca dar in masura in care ea este relevanta pentru istoria noastra. Putem in continuare sa ii invatam poeziile lui Eminescu pe copii nostri, etc. Astfel se fixeaza in mentalul generatiei tinere numele personalitatilor istorice si a culturale traditionale. Numai asa copii nostri nu vor mai fi vulnerabili la aberatiile unor anti-romani gen pATAPIEVICI, montati de cei care vor sa ne transforme intr-o masa amorfa, de consumatori si sclavi.
    Traiasca Romania si românii.