Siria: Noua faţă a războiului rece dintre SUA şi Rusia

Siria un pion in jocul geopolitic global?

Aflat într-o situaţie limită, regimul Bashar Al Assad caută sprijin politic şi militar la vechea „prietenă”, Rusia, iar Moscova nu a scăpat prilejul de a reveni pe scena  geostrategică a Mediteranei.

„O nouă faţă a războiului rece” – New York Times îşi începe editorialul cu acest titlu, citând articolul scris de politologul Maurizio Piccirilii în cotidianul Il Tiempo, făcând referire la posibilele tensiuni dintre Federaţia Rusă şi SUA pe tema gestionării crizei din Siria.

Preşedintele sirian are de făcut faţă unei serii de sancţiuni economice dure din partea ONU, ca urmare a ultimilor rapoarte ale organizaţiei internaţionale care dezvăluie crime sistematice, acte de tortură şi violuri, ordonate sau consimţite de oficialii de top de la Damasc, inclusiv crime abominabile împotriva copiilor.

La începutul săptămânii, un raport al ONU acuza Siria de „crime împotriva umanităţii” în cele 8 luni de când durează „primăvara arabă”, în varianta siriană. Se presupune că peste 3500 de cetăţeni sirieni şi-au pierdut viaţa în confruntările violente de stradă, unele rapoarte mergând cu aceste estimări mult mai departe. Totul este însă învăluit în ceaţă, atât timp cât autorităţile de la Damasc au instituit un emargo informaţional în ţară, puţinele surse independente fiind deseori ne-credibile sau partizane.

SUA, Uniunea Europeană şi Liga Arabă au început aplicarea unui set de sancţiuni economice asupra Siriei, sancţiuni cărora, deocamdată, Siria le-a răspuns cu ruperea unor acorduri de liber schimb cu Turcia. Chiar şi aşa, Siria nu este Libia spun mulţi comentatori internaţionali. Nu poate fi înfrântă doar cu sancţiuni economice şi nici cu lovituri aeriene care să deschidă drumul unei revoluţii de succes; are o diversitate enormă de etnii şi religii, rebelii nu au o bază teritorială clară (cum au avut libienii la Benghazi) dar, mai ales, Bashar Al Assad are încă aliaţi strategici în afara graniţelor. Mai mult decât atât, s-ar putea ca aceşti aliaţi să nu mai accepte încă o „revoluţie”. Maroc, Tunisia, Egipt, Libia, Yemen au fost suficiente până acum, ar putea gândi „aliaţii strategici ai Siriei”

Jocul Rusiei

Siria rămâne unul dintre clienţii cei mai mari ai Moscovei în domeniul livrărilor de armament, ca şi un aliat strategic încă din perioada sovietică. Păstrează însă şi legături apropiate cu Iranul”, spune Reuters.

Fără îndoială că Moscova va specula vechea ei apropiere de Damasc pentru a dori re-inserarea ei în geopolitica Mării Mediterane, poziţie pierdută acum 20 de ani. Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, citat de Reuters, spunea că „alte state ar trebui să nu mai declare ultimatumuri împotriva regimului Assad şi să nu mai vorbeasccă despre emabrgouri împotriva armamentelor care nu ajută decât pe rebeli”. „Ştim cum au mers lucrurile în Libia atunci când emabrgoul s-a aplicat doar Armatei Libiene, iar opoziţia a fost alimentată cu arme, iar state ca Franţa şi Qatar au vorbit despre asta fără ruşine”, spunea Lavrov.

Reacţia lui Lavrov a apărut imediat după ce, recent a fost dat publicităţii un acord prin care Rusia transfera Siriei rachete de croazieră, un gest pe cât de eleocvent pentru politica rusească, pe cât de ameninţător pentru statele  occidentale  interesate de o rezolvare rapidă a situaţiei  din Siria, dar şi pentru echilibrul fragil din Orient.

Se joacă în Orientul Mijlociu un şah extrem de complex, livrarea de rachete Siriei fiind practic un răspuns iniţial amplasării scutului anti-rachetă american în Europpa  de Est. Siria preia astfel rolul Cubei de la începutul deceniului 7 sau cel puţin asta doreşte Moscova să facă.

„Moscova a afirmat în repetate rânduri că Rusia s-ar opune oricărei acţiuni militare împotriva guvernului legitim din Damasc”, scrie Pravda, subliniind astfel „legitimitatea” guvernului sirian în contrapartidă cu „ilegitimitatea” rebelilor şi a acţiunilor occidentului. De remarcat faptul că Moscova reduce orice iniţiativă a Europei doar la NATO, principala ei angoasă de peste 6 decenii.

Canalul saudit „Al Arabia” notează prezenţa a trei nave de luptă ruseşti în estul Mării Mediterane, aproape de coastele siriene, prezenţă pe care le cataloghează drept „raid de recunoaştere”.  Asta în condiţiile în care deja Rusia beneficiază de serviciile bazei militare de la Tartus, pe teritoriul Siriei. Analişti militari ruşi clamează posibilitatea ca Rusia să poată disloca în viitorul apropiat nu mai puţin de 36 nave de luptă la Tartus, totul bineînţeles în urma acordurilor de cooperare şi asistenţă dintre Siria şi Federaţia Rusă (Alexandr Khramchitkhin, directorul adjunct al Institutului de Analiză  Politică şi Militară de la Moscova, citat de Pravda)

Cu cât „primăvara arabă” se apropie de graniţele fostei Uniuni Sovietice cu atât reacţia ruşilor va fi mai dură, percepând asta ca o nouă lovitură, pe flancul sudic, din partea Alianţei Nord-Atlantice.

Dacă în Maroc sau Tunisia nu au avut o prea mare locvacitate, de îndată ce s-a pus problema Libiei vocea s-a înăsprit, iar când a venit vorba despre Siria deja demonstraţiile de  forţă nu au lipsit. Iar acţiunile capătă nu numai accente diplomatice sau militare, ci, iată, şi confesionale, vizita recentă a Patriarhului Kiril la Damasc (extensia religioasă a diplomaţiei ruse) fiind proiectată doar pentru a oferi sprijin „creştinesc” facţiunilor ortodoxe care-l mai sprijină pe Assad.

„Uniunea Europeană şi Orientul Mijlociu încep un nou val de isterie anti-rusă. Ea este parte a unei campanii masive de răsturnare a lui Bashar Al Assad şi de discreditare a Rusiei”, încheie Arthur Priymak, editorialistul ziarului Pravda. În schimb nu ne explică  de ce căderea regimului Assad ar discredita Rusia. Poate deoarece Moscova vede restrângerea arealului ei de influenţăca pe o jignire? Dacă popoarele mai doresc influenţa politică a Moscovei, ruşii nici nu se mai obosesc să se întrebe !

analiză de Ovidiu Mihalache

articol publicat în revista Qmagazine

What Next?

Related Articles