Puterea informaţiei – Cap. II

dezinformarea la tv. foto mdv.mdCap. II  Dezinformarea: element destabilizator

Actualmente, observăm o proliferare a unui război al discursurilor, al campaniilor desfăşurate prin canalul diplomaţiei publice, menite să destabilizeze opinia colectivă sau să crească gradul de incertitudine în relaţiile dintre actorii statali/non-statali. Astfel, aceştia sunt motivaţi “să culeagă şi să deţină informaţii pentru a domina, supravieţui sau controla” jocul din arena internaţională.
Pe acest fond volatil, apare un fenomen, deloc nou pentru istoria omenirii, dar care s-a acutizat datorită globalizării – dezinformarea. Aceasta reprezintă  “scurgerea deliberată de informaţii care induc în eroare”, are menirea de a inspira teamă, şi, implicit, de “a spori nevoia de securitate” a actorilor afectaţi. Analizându-i aceste funcţii putem afirma că, este unul dintre cele mai bune instrumente prin care se pot influenţa percepţiile liderilor politici, militari, dar şi pe cele ale opiniei publice cu privire la realitatea strategică, economică, socială, politică existentă.

Desigur, tehnica dezinformării este extrem de subtilă, rafinată şi poate, în aceste condiţii, să treacă foarte uşor neobservată. Tocmai aceste caracteristici, alături de informarea incompletă despre un anumit eveniment/acţiune/măsură, fac ca efectele ei să fie eficiente, reuşind să situeze adversarii (indiferent de natura lor), pe poziţii de inferioritate, unul faţă de celălalt. De exemplu, un actor ”X”, poate fi superior unui actor  ”Y” din punct de vedere economic, în timp ce  ”Y”  îi poate fi superior lui ”X” din punct de vedere militar. În altă ordine de idei, superioritatea este relativă şi fluctuează constant în mediul internaţional; nici unul dintre jucători nu este permanent superior altui jucător.

În prezent, odată cu explozia tehnologiilor şi a mijloacelor de comunicare, conceptul capătă noi valenţe. Astfel, apare un nou canal de dezinformare, în spaţiul virtual, unde cea mai ieftină, rapidă armă şi resursă, este informaţia.

Din nefericire, ameninţările aduse de această dinamică informaţională sunt multiple. În primul rând, mediul virtual prezintă un risc major în ceea ce priveşte  extragerea, modificarea sau alterarea unor date esenţiale, de către profesioniştii în dezinformare. Practic, aceştia urmăresc trei tipuri de ţinte, şi anume:
– “informaţia de natură militară” (operaţiuni secrete, produse de intelligence, controlul sistemelor de corespondenţă”);
– “informaţia personală” ( datele cu caracter personal);
– “informaţia din domeniul afacerilor (tranzacţii financiare, rapoarte de credit, strategii”).

În sensul celor prezentate, trebuie subliniat că vectorii dezinformării (alterarea calităţii informaţiilor, introducerea de programe-pirat în anumite reţele, obţinerea ilegală de informaţii clasificate, spionajul economic, penetrarea sistemelor de comunicaţii care controlează armele nucleare  sau sateliţii militari etc) schimbă parametrii de securitate, reprezentând o ameninţare majoră la adresa securităţii”.

Sintetizând, creşterea importanţei mediului virtual şi accelerarea dezvoltării tehnologiei, conduc la apariţia unor ameninţări greu de gestionat. În plan virtual, informaţiile neverificate, incorecte circulă cu o viteză uimitoare şi în mod simultan, putând declanşa frământări sociale, comportamente violente şi acţiuni teroriste fără precedent.

Momentele de cumpănă de la 9/11, atacurile teroriste din Madrid sau Londra au demonstrat tocmai aceste aspecte: pe fondul incertitudinii, dezinformării şi în lipsa unei game variate de informaţii sensibile obţinute din surse multiple, autorităţile au fost incapabile să anticipeze atacurile teroriste.

Remarcăm aşadar, că evenimentele au evidenţiat atât punctele nevralgice ale structurilor de informaţii, cât şi faptul că, fără produse de intelligence complete, veridice şi valorificate la momentul oportun, decidenţii  sunt incapabili să elaboreze politici de securitate eficiente, care să răspundă noilor tipuri de agresiuni.

Pe acest fond, creşte importanţa rolului intelligence-ului în identificarea şi contracararea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Practic, acesta devine un instrument vital, capabil să ofere soluţii concrete la diversitatea provocărilor aduse de globalizare, dar şi  elementul forte al unui stat, un instrument predictiv pentru gestionarea situaţiilor de criză şi pentru promovarea intereselor naţionale.

What Next?

Related Articles

One Response to "Puterea informaţiei – Cap. II"

  1. Oana says:

    Nici nu o sa le anticipeze vreodata daca vor apela la aceleasi proceduri.