O altă generaţie

alta generatie.dms.mpinteractiv

Tot auzim vorbindu-se de generaţii „de sacrificiu”, de generaţie „expirată”. Având în vedere că prea tânăr nu mai sunt nici eu, de vreo trei-patru ani am cumpărat şi eu pampers pentru nepoţică, m-am gândit la aceşti termeni, nu fără o oarecare iritare şi (de ce nu?) nelinişte; pentru că nici una din cele două categorisiri nu-mi place cum sună, asta pe de-o parte, iar pe de altă parte, pentru că am senzaţia că, datorită vârstei, risc să glisez către oricare dintre ele. Dacă nu cumva către amândouă. Ceea ce nu m-ar mira prea mult.

Bunica mea dinspre mama zicea că generaţia ei a fost una de sacrificiu. La fel zic şi părinţii mei despre generaţia lor. Nici noi nu ne lăsăm mai prejos. O fi fost vreo generaţie care să nu se fi considerat, sau să nu fi fost considerată… „de sacrificiu”? Fiecare generaţie a avut cureaua ei de strâns, dar şi promisiunea că viitorul leat nu va mai fi o generaţie „de sacrificiu”!

Mă gândesc la părinţii şi la socrii mei, spre exemplu. Ei nu au făcut parte din sistemul politic, nu au fost oameni politici, nu au avut privilegii. Cu ce au greşit ei, dacă şi-au făcut datoria la locul de muncă, dacă au avut ghinionul să trăiască în acele vremuri? Pentru marile bucurii pe care mi (ni) le-au dăruit generos şi altruist, într-o lume în care şi bucuria era pe cartelă, la porţie ca uleiul şi zahărul, azi le sunt recunoscător atât părinţilor, cât şi socrilor mei! (Sper că de-acolo, din locul cu verdeaţă pe unde a ajuns, de când ne-au părăsit, tata-socru şi mama-soacră ne aud gândurile bune pentru ei!)

Mai nou, am auzit pe la tv şi termenul de „generaţie expirată”. Mă uitam la protagoniştii acelei emisiuni care, cu cinism, lipeau această etichetă de generaţia părinţilor mei. Parcă se refereau la termenul de garanţie de pe un produs oarecare dintr-un supermarket, şi nu la oameni care, chiar dacă sunt mai în vârstă, mişună cu folos prin bătătură.

Cinism din partea unora care se dau intelectuali pur-sânge, cu sau fără papion, sau… Că de bun-simţ nu poate fi vorba!

Pe cei mai în vârstă îi întâlnim, zilnic, pe scări la bloc, pe stradă, la alimentara, în mijloacele de transport, la farmacii… Îi vedem peste tot, chiar şi la Tv, mai ales în zilele când se dau medicamente mai mult sau mai puţin compensate, precum odată cota de alimente… Sunt ei, cei care au dus greul comunismului, cei care au muncit la canal, pe câmp, în fabrici, sau la metrou. Printre ei, şi foarte foarte mulţi militari în rezervă… (În rezerva cui ?! Mai are Armata cadre militare în rezervă?! Sincer, eu nu prea mai ştiu să răspund la această întrebare…)

Cei mai mulţi dintre cei în vârstă sunt prinşi de sărăcie ca-ntr-o pânză de păianjen. Sunt înăcriţi de griji, de boli, de singurătate, de ingratitudinea copiilor care nu prea îi mai vizitează, având la rându-le grijile lor. Foarte puţini sunt cei
care mai pot fi eleganţi într-un mediu nu prea prietenos. Câteodată sunt furioşi, apoi obosesc. Câteodată sunt rugători, apoi se ruşinează. De cele mai multe ori, sunt binevoitori, dar nu ştim niciodată, cu adevărat, ce este în sufletul lor…

Resemnarea este, probabil, semnul final. “Enigmatici şi cuminţi” cum spunea poetul, suflete nevinovate care plătesc, fără chitanţă, pentru greşelile altora şi nu mai au puterea de a găsi seninătatea meritată după atâţia ani de trudă! Iar noi îmbătrânim fără vreme lângă ei. Nu-i poezie, patetism şi nici sentimentalism. Realitatea e mult mai dureroasă!

Revin. Mă gândeam că termenul de „generaţie expirată” poate se referă, cumva, la o nuanţă politică, având trimiteri posibile spre perioada de dinainte de revoluţie. Părerea mea, dacă permiteţi, este că spre deosebire de alte locuri, aici, în acest spaţiu românesc, generaţii la rând au lăsat generaţiilor la rând construcţii, şi nu o Construcţie. Dar, a pune etichetă pe întreaga generaţie recentă mi se pare mai mult decât prostie.

Nu sunt enunţate criterii, elemente care să conducă la acest gen stupid de clasificare. Sunt toţi băgaţi în aceeaşi oală şi stigmatizaţi de către unii care au beneficiat de privilegiile acelui regim, unde promovarea se făcea nu pe criterii de merit, ci de „oportunism”. Am senzaţia că acum se dau note pe anii de naştere, că eşti clasificat în funcţie de vârstă.

Dar, atenţie, Dumnezeu nu „cântăreşte” oamenii în ani! „Intelectualii vremurilor noi” te consideră învechit şi îţi pun eticheta de: generaţie expirată. Continuarea pare, de aceea, firească: această generaţie trebuie… evacuată! Şi, uite aşa, mai batem un cui în coşciugul solidarităţii naţionale! Mulţumim „intelectualilor de rit nou”!?

Uite cine s-a găsit să vorbească! Genul acesta de oameni, intelectuali scrobiţi care, la orice intersecţie sau răscruce a istoriei, au cam dat bir cu fugiţii, ori, şi mai rău, au fost cei care au trădat, fără să le-o ceară nimeni. Te uiţi la ei şi te minunezi! Îşi dau nişte aere, de parcă în fiecare din ei zace un savant mioritic, care ştie foarte multe, dar nu poate să le exprime prea bine în limba română… Descoperă în fiecare zi, ceas de ceas, apa caldă şi gaura la macaroană!

Ei uită că, şi ei s-au născut şi au fost educaţi înainte de 1989, că au traversat malul istoric al revoluţiei spre „societatea capitalistă multilateral dezvoltată” odată cu părinţii lor, cu acea generaţie pe care, acum, într-un elan pe care l-ar invidia şi Caţavencu, o pun la zid, din motive care, cel puţin, mie îmi scapă. Zic aşa, în termeni eufemistici, pentru că n-am loc să întorc şi iar se ia mama de mine, spunându-mi să mă potolesc, că nu schimb eu lumea.

Alţii spun că nu ar fi o problemă de ani, de vârstă, de generaţie ci una de caracter. Adică unii din acea generaţie (mulţi, puţini cine ştie!?) au dat jos cămaşa „roşie” şi au îmbrăcat, cu nefirească dezinvoltură, noul „pulovăr al tinerei democraţii”. În atare condiţii ar fi vorba de uzură morală, de un aer expirat, pe care unii nu şi-l asumă, şi nu fac pasul înapoi, necesar. Adică, vorba aia: la vremuri noi, tot noi!, sau aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Şi chiar dacă Măria şi-a pus silicoane, şi şi-a mai umflat buzele cât stadionul Ghencea, tot Măria rămâne. Atenţie! Vocile se sting, îmbătrânesc primele de fapt.

Suntem locuitorii unei ţări care, se pare că se chinuie să existe, să-şi găsească drumul european propriu. România a devenit o nostalgie, dar şi o pradă, îmi spunea zilele trecute un prieten, aşa cu o nuanţă apocaliptică şi cu ceva mister în glas.

Asistăm la o cultură improvizată şi la o ignoranţă arogantă, care se promovează, se insinuează prin mass-media, a adăugat un alt prieten, cu un aer seniorial.

Se spune că am evoluat după ’89 de la prostii, credulităţi, naivităţi şi iluzii la consternări. În urmă cu vreo douzeci de ani, eu chiar am luat în serios ideea de Revoluţie. Adevărul este că înainte de Revoluţie eu am luat cam totul în serios. Aşa m-au învăţat acasă, la şcoală şi în Armată. Pe parcurs aveam să mă lămuresc de multe şi mai ales de cât de „naiv” am fost.

Asta ca să mă cruţ şi să nu zic „prost”.

Important pentru mine este să mă simt util, acolo unde sunt, fie chiar şi temporar.

Dorel Pietrăreanu

What Next?

Recent Articles