NATO devine o organizaţie ipocrită?

NATO încotro?

Recent, Secretarul general NATO, Andres Fogh Rasmussen, a ţinut să liniştească opinia publică internaţională  (poate, mai mult cea arabă) declarând că Alianţa nu va interveni militar în Siria la fel cum a făcut-o în Libia. Contextul în care a făcut aceste declaraţii, nu a fost unul întâmplător: Rasmussen se afla la bordul avionului care-l ducea în Libia, unde urma să anunţe sfârşitul misiunii NATO de impunere a interdicţiei aeriene în Libia, şi de a primi mulţumiri de la noii lideri libieni.

Motivaţiile liderului NATO au fost şi ele atent alese: lipsa unei rezoluţii ONU, dorinţa poporului sirian de a-şi obţine drepturile şi libertăţile fundamentale, dorinţa de democraţie a poporului sirian.

Încercând să aflăm substratul declaraţiei secretarului general NATO vis-a-vis de Siria, vom putea observa un lung şir de inadverdenţe în spusele liderului de imagine al NATO.

În primul rând, referindu-ne la necesitatea obţinerii unei rezoluţii ONU pentru a institui o misiune similară în Siria ca şi în Libia, ar fi de amintit că NATO nu a prea ţinut cont de aceste rezoluţii când a avut interesul să intervină în diferite regiuni. A bombardat Iugoslavia lui Milosevic, motivând un genocid al armatei iugoslave (sârbe şi muntenegrene) în Kosovo, fără a obţine rezoluţia ONU în acest sens. În acest fel s-a deschis o uşă extrem de periculoasă în dreptul internaţional, încălcându-se grav Carta ONU. A urmat Afganistanul, dar mai ales acţiunea unilaterală a SUA (lider incontestabil în cadrul NATO) în Irak. Rezoluţiile ulterioare date de Consiliul de Securitate al ONU nu au făcut decât să acopere problema juridică apărută în sistemul relaţiilor internaţionale.

Acţiunea militară a trupelor dictatorului libian Gaddafi împotriva opoziţiei libiene a deschis, din nou, calea unei acţiuni militare internaţionale. “Avântul” europenilor în încercarea de a-şi impune propria agendă internaţională a avut sorţi de izbândă. Rezoluţia ONU care permitea intervenţia în Libia a ajuns din drum avioanele franceze şi britanice care se pregăteau să lovească obiective libiene.

Dar iată că Siria nu reprezintă un interes pentru salvgardarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui popor încercat de decenii de dictatură. Cei 3000 de morţi nu înseamnă mai nimic pentru NATO, şi mai ales pentru ONU.

Să fie oare din cauza opoziţiei Rusiei şi Chinei privind impunerea unor Rezoluţii ONU drastice împoriva dictatorului sirian Bashar al-Assad? Sau a legăturilor pe care Siria le întreţine cu Iranul şi chiar cu regimul comunist de la Phenian?

Din păcate, declaraţia liderului NATO nu va face decât “să dea aripi” regimului lui al-Assad în a-şi îneca într-o baie de sânge propriul popor, invocând echilibrul geopolitic regional, oprirea extinderii unor noi zone de operaţii ale grupărilor teroriste şi alte argumente menite să ţină la putere un regim criminal. Căci, ucigând fie şi un simplu cetăţean acel regim nu se mai poate numi decât unul criminal.

Totodată, poziţionarea NATO fie de partea dreptului internaţional promovat de Carta ONU, fie în cea a dreptului de acţiune invocat de necesitatea salvării unor popoare de propriii dictatori nu va face decât să submineze prestigiul organizaţiei care tot mai mult încearcă să se transforme într-un jandarm mondial aflat în slujba unor interese. Iar aceste interese nu sunt greu – de cel mai multe ori – de identificat.

Raul Dăncuţă

01 noiembrie 2011

What Next?

Related Articles

One Response to "NATO devine o organizaţie ipocrită?"

  1. Bure says:

    Pentru a ramane o organizatie viabila si in viitor NATO trebuie sa promoveze interesele tuturor membrilor sai. Dar asta doar in conditiile in care “Aliatii” vor dori sa participe la nivel decizional functie de interesele ALiantei nu nationale. A se vedea tarile carora le place politica americana, unora cea germana, altora de francezi si asa mai departe.