Naţiunea română – Evoluţie şi perspective – analiză de Constantin Alexandru

Făurirea României Mari a fost un gest insuficient pentru a forma şi o naţiune puternică?

Aş dori să precizez că nu mi-am propus să fac un material istoric, ci mă voi ocupa mai mult de elemente filozofice şi psihosociale, pentru a se înţelege despre ce este vorba când ne referim la conceptul de „naţiune”, mai ales în cazul nostru, al românilor.
Conceptul de naţiune a apărut relativ recent, respectiv la sfârşitul epocii feudale. Până atunci se vorbea numai despre „popor”, neam”, „gintă”, „etnie”

Sensul noţiunii de „Naţiune” are o evoluţie contradictorie, fiind, de multe ori, marcată de sistemul socio-politic de referinţă.

Existenta naţiunii în evul mediu este o problemă deschisă. Elemente anticipative ale sale au apărut, izolate, încă de atunci. Pe acestea, unii istorici le considerã coincidenţe neglijabile si întâmplătoare, alţii – mai numeroşi în deceniile din urmă – cred într-o continuitate de la aceste semne îndepărtate pânã la naţiunea modernă.

Stadiul de evoluţie numit „al naţiunii” rezultă din constituirea intr-un sistem de interdependenţe al unui complex de factori:

– Factori economici, însemnând o treaptă mai avansată a economiei de schimb.

– Factori sociali, constând în simplificarea structurilor sociale şi o delimitare a lor mai limpede, conturându-se ascensiunea unui grup social ce raliază în jurul său elemente cu un orizont intelectual-politic mai avansat.

– Factori politico-juridici, marcaţi prin afirmarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi prin posibilitatea participării lor la viaţa publică, la luarea deciziilor administrative şi de guvernare.

– Factori intelectuali, care apar în legătură cu cei politici, de multe ori premerg acestora şi contribuie la promovarea lor.

– Factori culturali, dintre care limba vorbită, tradiţiile şi obiceiurile, religia, structura psiho-morală, toţi având valori esenţiale în ce priveşte solidaritatea naţională, relaţiile de armonie şi înţelegere reciprocă.

Toţi aceşti factori, la care se adaugă teritoriul comun de manifestare,  contribuie la formarea şi consolidarea a ceea ce se numeşte conştiinţă naţională.

Conştiinţa naţională, spre deosebire de simpla conştiinţă a identităţii etnice şi de limbă, înseamnă stadiul în care o colectivitate îşi elaborează şi susţine idealuri comune, având drept puncte principale asigurarea egalităţii în drepturi, realizarea unui sistem economic echitabil, existenţa unui climat politic constructiv, favorabil evoluţiei vieţii economice şi sociale, menţinerea unor relaţii corecte cu alte naţiuni, pe baza respectului reciproc al identităţii fiecăreia şi a intereselor specifice, a neamestecului în treburile interne.

Conştiinţa naţională este activă, militantă, autoare de programe de schimbare a condiţiei sociale, economice şi politice în cadrul comunităţii respective. Ea este rezultatul unei evoluţii îndelungate, pe cât posibil neafectată de evenimente defavorabile majore (lupte interne, războaie, calamităţi naturale, ocupaţie străină ş.a.), care pot prelungi, uneori substanţial, perioada de formare şi consolidare a naţiunii.

În ce priveşte consolidarea naţiunii moderne, aceasta are loc in forme particulare si in condiţii diferite, de la popor la popor. Astfel, popoarele mai puternice îşi pot asigura mai uşor condiţiile ce definesc naţiunea, beneficiind de dobândirea unor foloase şi avantaje pe seama altor popoare mai slabe, care le oferă şi condiţiile unei evoluţii sociale mai rapide, de dezvoltare a economiei, a cercetării ştiinţifice, ale cărei rezultate pot fi mai uşor aplicate. Aceste avantaje aplatizează şi eventuale diferende ce ar putea apărea la nivelul minorităţilor etnice convieţuitoare în teritoriul comun.

În cazurile in care aceste motive acţionează în interiorul unei comunităţi omogene din punct de vedere etnic, ele pot avea ca efect declanşarea de felurite forme de protest, de revolte sociale, care orientează mentalitatea comunităţilor profesionale către „conştiinţa de clasă”. Când ele se produc în interiorul unei societăţi divizate din punct de vedere etno-lingvistic, iar această diviziune are şi o conotaţie social-politică, atunci mentalitatea de grup se dirijează către întărirea conştiinţei de neam şi numai în secundar către conştiinţa naţională, şi astfel prima va deveni principalul element de coeziune internă a structurii respective.

În cazul poporului român, procesul de formare a conştiinţei de neam s-a petrecut mai devreme în Transilvania, mult timp principat autonom în interiorul Imperiului Habsburgic, decât în principatele de la sud şi est de Carpaţi, unde acest proces s-a petrecut în prima jumătate a sec. XIX., anterior având un caracter mai mult regional, în cadrul celor două organizaţii statale distincte, Moldova şi Muntenia.

Romanii din Transilvania au avut o situaţie specială, generată de faptul că, deşi erau majoritari, se confruntau cu privilegiile de natură administrativă şi confesională ale minoritarilor, în special unguri, dar şi austrieci, germani, mai ale saşi, originari din Saxonia, care au colonizat zona şi excluderea lor, prin lege, din sistemul privilegiilor politice si confesionale ale tarii. Termenul de „tolerat” care, în viziunea legislatorilor, introducea o discriminare juridică ce va dobândi, în înţelegerea romanilor, mai ales a intelectualilor, o semnificaţie dureroasă, jignitoare şi provocatoare, ideală pentru a putea fi folosită în cadrul unei mişcări contestatare şi revendicative.

Situaţia tensionată în care au fost aduşi românii din Transilvania în sec. XVII a determinat trecerea lor la catolicismul de rit oriental (romano-catolic), în 1698-1700. Urmarea a fost că ei au început să aibă sentimentul că au o importanţă politică, fiind consideraţi a fi un factor politic de echilibru în Transilvania, mai ales după ce au început să aibă posibilitatea de a dispune de un învăţământ primar şi secundar, dar şi teologic în limba proprie, precum si de a putea accede la studii superioare in instituţiile catolice de la Viena şi Roma. Toate acestea deschideau calea formării unei categorii intelectuale – e drept, restrânse – dar cu un nivel de pregătire apreciabil pentru timpul acela, si mai ales in comparaţie cu epoca anterioară. În fine, se oferea posibilitatea de publicare de către aceşti intelectuali a unor lucrări teologice, istorice şi filologice, de programe politice, de susţinere a acestora prin memorii şi petiţii în faţa forurilor oficiale.

În a doua jumătate a sec. XVIII începe să se contureze conştiinţa neam a românilor din Transilvania, fenomenul fiind marcat de acţiunile revendicative ale episcopului unit Inocenţiu Micu-Klein, mai ales prin înaintarea către împărat a memoriului cunoscut sub numele de „Supplex Libellus Valachorum”. Acest fenomen a fost promovat mai ales la nivelul păturii intelectuale, compusă din preoţimea unită şi ortodoxă, din învăţători şi funcţionari publici. La acest nivel erau formulate argumente teoretice ale trăsăturilor naţionale române: vechimea, originea latină, limba, valoarea contribuţiei la susţinerea statului.

Conştiinţa de neam, evidenţiată în conţinutul memoriului de la 1791 şi de solidaritatea supraconfesională a semnatarilor săi pătrunsese, până la finele secolului al XVIII-lea, în straturile largi ale populaţiei române. Conştiinţa neam era difuzată şi susţinută prin şcoală, prin predica de la amvon, prin comunicare orală, prin publicaţii, doar la nivelul populaţiei române din Transilvania.

Situaţia din celelalte două principate române, Moldova şi Muntenia, a fost marcată de situaţia socială, politică şi economică specifică, marcată de influenţe străine, mai ales turceşti (fanariote) şi ruseşti (prin regulamentele organice. Din păcate, sub aspect politico-economic, cele două principate erau afectate de menţinerea unor trăsături ale sistemului feudal, respectiv dominaţia marii proprietăţi agricole şi a grupurilor socio-economice formate în jurul lor, fapt mai puţin resimţit în Transilvania. În aceste condiţii, intelectualitatea îşi făcea cu greu loc, mai ales prin posibilităţile de a studia în ţări din vestul şi centrul Europei, respectiv Franţa, Germania, Austria, unde tinerii îşi însuşeau principiile unei noi societăţi ce începuse să se dezvolte în aceste ţări, în perioada pre-capitalistă.

În aceste condiţii, mai ales după 1848, încep să apară germenii naţiunii române. Un moment de impulsionare a mersului acestui proces l-a constituit unirea principatelor române, în 1859 şi înfiinţarea statului român, ceea ce dădea un nou impuls procesului de formare a conştiinţei naţionale şi a naţiunii române. Aducerea unui principe străin şi dobândirea independenţei depline în urma războiului din 1877-78 au conturat trăsăturile principale ale naţiunii române, care începea să se consolideze. Numai că a survenit primul război mondial la care a participat şi România, în ultimii 2 ani ai acestuia, rezultatul fiind formarea statului român la nivelul majorităţii teritoriilor locuite de români, prin marea unire consemnată la 1 decembrie 1918 şi recunoscută prin Tratatul de pace de la Paris.

Unirea principalelor teritorii locuite de români într-un stat comun, pe teritoriul căruia se vorbea o limbă comună, exista o cultură complementară, o religie majoritară (ortodoxă pentru cca 90% din populaţie) şi se iniţia un regim de acceptare şi toleranţă a minorităţilor etnice convieţuitoare crease condiţiile favorabile pentru formarea şi consolidarea, cu adevărat, a naţiunii române, având în vedere faptul că populaţia din Transilvania, avea conştiinţa de neam formată, pe baza acesteia conştiinţa naţională putând fi uşor realizată şi consolidată. La aceasta contribuiau şi premisele unei dezvoltări economice rapide, de tip capitalist.

Pentru a se realiza acest obiectiv, trebuiau depăşite unele dificultăţi generate de diferenţele culturale, economice şi sociale dintre zonele unificate. Procesul început a fost, totuşi, afectat de instabilitatea politico-economică internă şi internaţională.

În Transilvania, agitaţia stârnită de problema desfiinţării iobăgiei, în ajunul lui 1848, a determinat cuprinderea în perimetrul conştiinţei politice a unei părţi însemnate a ţărănimii. Puternicul colorit naţional al programelor revoluţionare lansate atât de conducătorii politici maghiari, cât şi de cei români, a făcut să fuzioneze conştiinţa politico-sociala a paturilor populare cu conştiinţa naţională. A fost si un reflex al intrării Europei centrale, estice si sud-estice în „era naţionalităţilor”, totodată a naţionalismelor, ceea ce însemnă că formarea oricărei naţiuni din acest spaţiu trebuie privită din dublă perspectivă: internă şi externă (europeană), descifrându-i relaţiile paralele, doveditoare ale fluxului unui curent general, al unei tendinţe istorice obiective.

La 1848, naţiunea română, la nivelul celor două principate române, precum şi altele din acelaşi spaţiu, pot fi socotite ca fiind formate, luând drept criteriu al acestei afirmaţii faptul ca fenomenul de conştiinţă naţională devenise o „idee-forţă” şi se manifesta ca atare, influenţând mentalitatea şi comportamentul unei majorităţi populare şi nu numai ale unei elite. Cu observaţia că la nivelul românilor din cele două ţări, preponderent era, totuşi, caracterul de „neam”.

Trebuie să ne obişnuim a scrie o istorie cu faţa spre viitor …

În general, conceptul de naţiune a fost definit de intelectualitatea modernă, din dorinţa de a defini mai precis o comunitate umană bine structurată. Definirea acestui concept se face în două viziuni: existenţa reală, concretă a naţiunii, ca fiind o structură socială, având anumite caracteristici şi valori comune şi sensul virtual al acesteia, care o consideră a fi un element cultural, care nu se constituie ca un grup coerent, real, ci doar cu valori virtuale.

Fenomenul bivalenţei conceptului se găseşte şi la români. Astfel, Dicţionarul Explicativ al limbii române defineşte naţiunea ca fiind „ O comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa culturii şi sorţii comune” (DEX, 1998).

Există însă şi o a doua variantă, care precizează că naţiunea este „Comunitate stabilă de oameni constituită istoriceşte şi apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, manifestate în particularităţile specifice ale culturii” (NODEX).

Ambele definiţii trebuie privite prin prisma factorilor ce caracterizează naţiunea, menţionaţi mai sus.

Constituţia României, prin normele sale, consfinţeşte prima variantă a definiţiei conceptului de naţiune, precizând. În articolul 1. că „România este un stat naţional unitar …”, menţiune care se mai întâlneşte doar la alte trei state europene, recent constituite ca atare, respectiv Ucraina, Lituania şi Croaţia.

La nivel european, multe ţări se definesc a avea naţiuni civice şi nu state naţionale, deşi constituţiile lor precizează că „puterea emană de la naţiune”, că „reglementează dreptul la naţiune”. Printre ţările care au o astfel de definiţie se numără Belgia, Franţa, Polonia, Slovacia. În înţelesul acceptat de astfel de ţări, naţiunea civică înseamnă un contract între cetăţean şi stat, acesta acceptând multietnicitatea.

Din acest punct de vedere, sistemul promovat de România poate fi considerat unul mixt, respectiv statul naţional, combinat cu naţiunea civică, având în vedere că, prin Constituţie, se acordă minorităţilor drepturi egale cu ale majorităţii şi, în plus, se acceptă multiculuralitatea şi unele aspecte de discriminare pozitivă. Acest aspect este generat de o situaţie specifică României, respectiv faptul că naţiunea română este încă în curs de consolidare, de stabilire a coordonatelor majore care să asigure o coerenţă naţională corespunzătoare unui statut de stat modern.

Cauzele pentru care naţiunea română nu este încă la nivelul necesar ţin de istoria frământată a ţării noastre, de condiţiile istorice, psihosociale, economice şi culturale diverse, în funcţie de zonele geografice, de religia şi cultura diferitelor grupuri sociale şi etnice. În concret, istoria României este diferită de cea a majorităţii statelor europene, Deşi, ca popor, românii au o existenţă suficient de veche, ei provenind din neamul traco-geţilor, care au dăinuit pe teritoriul din zona în care se află ţara noastră din vremuri ce se întind dincolo de civilizaţiile antice recunoscute până acum, respectiv sumeriană (6000-5000 de ani î.H.), egipteană (5000-4000 de ani î.H.), urme de locuire în zona carpatică şi pericarpatică descoperite şi studiate până acum indicând o vechime de cca 8000 de ani î.H. Peste această civilizaţie s-a mixat o civilizaţie romană destul de avansată şi diverse populaţii migratoare, din care s-a format poporul român. Moştenind un sistem de viaţă stabilă, structurată pe formaţiuni tribale între care erau relaţii de colaborare în momente dificile, în cadrul unui regat dac, înainte de ocupaţia romană şi apoi în structuri mai mici, care puteau folosi mai uşor condiţiile materiale şi geografice pentru a se apăra. Evul Mediu a însemnat structurarea formaţiunilor tribale în formaţiuni ceva mai mari, care beneficiau de o organizare mai bună pentru apărarea şi dezvoltarea comunităţilor componente. A fost epoca cnezatelor şi voievodatelor, care a culminat cu structuri statale coerente, începând cu sec. XIV, până în sec, XIX. Perioadă în care cele două state româneşti, respectiv Moldova şi Ţara Românească au avut perioade de creştere, când s-au impus în faţa Europei, respectiv sec. XIV-XVII, când au făcut faţă numeroaselor invazii, mai ales din partea puternicului Imperiu Otoman, care cucerise Constantinopolul şi încerca să pătrundă cât mai adânc în Europa, ajungând, în 1512, până la Budapesta, când au transformat Ungaria în paşalâc turcesc. Faţă de cele două state de pe teritoriul nostru, pe care Imperiul Otoman nu a putut să le cucerească şi să le încorporeze, acesta a adoptat o politică de relativă toleranţă, mulţumindu-se cu birurile pe care le primeau din aceste ţări şi cu capacitatea acestora de a se opune altor popoare care ar fi încercat să atace teritoriile pe care le ocupase acest imperiu. Motivul pentru care turcii au procedat astfel, era şi faptul că populaţiile celor două ţări s-a dovedit foarte greu de controlat, având tradiţii foarte puternice de libertate şi independenţă, dar şi un mediu fizico-geografic ce le permitea să reziste atacurilor unor forţe mai mari ca ale lor, iar spre sfârşitul sec. XVI şi începutul sec. XVII era mai favorabil pentru turci ca aceste ţări să se bucure de o independenţă relativă, să îşi poată practica religia şi tradiţiile şi să îi ajute economic. Atunci au apărut primele semne ale naţiunii, românii având o solidaritate culturală, economică, socială şi militară care îi ţine uniţi, pentru a rezista eficient încercărilor istoriei. Numai că manifestarea acestei capacităţi avea unele diferenţe în ce priveşte aplicarea în cele două state feudale româneşti. Acestea ţineau de tradiţiile şi cultura diferite, de trăsăturile psihosociale specifice ale locuitorilor din zonele respective.

În ce priveşte Ardealul, soarta românilor ce au populat acest ţinut a fost diferită faţă de cea a moldovenilor şi muntenilor. Această zonă a intrat sub influenţa Austriei, apoi a Ungariei, fie ca structură semiindependentă, fie cu regim de ocupaţie. Această situaţie a marcat puternic populaţia din Ardeal, atât în ce priveşte lupta pentru păstrarea tradiţiilor şi modului de viaţă specific, cât şi în ce priveşte organizarea socială şi păstrarea religiei, condiţie mult diferită faţă de cea din celelalte două state feudale româneşti. Un factor important în acest sens, aşa cum s-a arătat mai sus, l-a constituit faptul că Ardealul era sub influenţa unei civilizaţii mai avansate decât cea a turcilor, care era mult diferită de civilizaţiile central-europene, Imperiul Otoman fiind marcat de începerea procesului decăderii sale.

Situaţia descrisă mai sus s-a păstrat şi la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX, când influenţa otomană asupra celor două state române a slăbit considerabil şi a început influenţa fanariotă, dependentă de cea otomană şi cea slavă, generată de dezvoltarea puternică a Imperiului Rusesc, a cărui influenţă s-a manifestat mai mult asupra Moldovei, dar şi a Ţării Româneşti, mai ales în perioada Regulamentelor Organice. În aceiaşi perioadă, Ardealul devenea Principat autonom, sub suzeranitatea Austriei, a cărei influenţă se manifesta, prioritar, prin acţiunile populaţiei maghiare ce se extinsese în această regiune.

A urmat unirea celor două principate, fapt care a însemnat începerea perioadei moderne a evoluţiei societăţii româneşti. Evenimentul a fost posibil atât prin voinţa intelectualităţii din cele două principate, cât şi cu ajutorul unor state europene, deciziile cărora în favoarea ţărilor române au fost posibile şi cu sprijinul Masoneriei, deosebit de influentă atunci.

Au urmat eforturi susţinute pentru armonizarea structurilor din cele două părţi ale României, pentru diminuarea deosebirilor şi diferendelor. Din păcate, oamenii politici români din acea perioadă, neavând experienţa şi cunoştinţele necesare, nu au putut face faţă cerinţelor dificile ale noului stat, care se afla încă, chiar dacă numai formal, sub suzeranitate turcă, fapt care crea, totuşi, dificultăţi destul de mari în ce priveşte evoluţia economică, socială şi organizatorică a acestei noi structuri statale. Putem sune însă că atunci a început, cu adevărat, formarea naţiunii române moderne. Procesul a cunoscut numeroase sincope, dar şi succese. La aceasta a contribuit faptul că la conducerea ţării a fost adus un principe străin, respectiv Carol I de Hohenzolern. Războiul de independenţă din 1977-78 a contribuit substanţial la potenţarea acestui proces, naţiunea română modernă începând să prindă contur, inclusiv prin participarea la războiul de independenţă a numeroşi români din Transilvania. Au avut loc şi unele evoluţii benefice sub aspect economic şi social. Astfel, începe să se facă simţită prezenţa unei clase politice noi, precapitaliste, alături de boierimea tradiţională, apar influenţe vizibile din  occident, unde mergeau să studieze tineri români care, întorşi în ţară, promovau şi ideile progresiste însuşite acolo, mai ales în Franţa, dar şi în Germania şi Austria.  Şi acest fenomen a contribuit la prefigurarea naţiunii române. Dar procesul de consolidare a naţiunii era destul de lent, date fiind condiţiile din România de atunci şi din mediul politic internaţional, marcat de creşterea unor imperii şi decăderea altora. Este vorba de creşterea Imperiului american şi de descreşterea imperiilor europene, respectiv Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus, Imperiul englez şi de căderea Imperiului Otoman.

Primul război mondial găsea România într-o situaţie delicată. Pe de o parte, regele de origine germană manifesta unele rezerve în ce priveşte intrarea în război împotriva Puterilor Centrale, pentru a asigura unirea Transilvaniei cu restul ţării, iar pe de altă parte, cercurile politice române, care vedeau în acest război posibilitatea realizării, în sfârşit, a majorităţii teritoriilor locuite de români. Această situaţie a ţinut România în afara confruntării militare timp de 2 ani, până în 1916, când pe tronul regal venise Ferdinand I, care a dat curs cererii politicienilor şi militarilor români de a intra în război, pentru eliberarea şi alipirea Transilvaniei la Patria mamă. Cursul războiului avea să arate că Armata României nu era suficient de bine pregătită pentru o astfel de confruntare. După câteva victorii care au dus la eliberarea unei bune părţi din Transilvania, Armata română a fost împinsă până în Moldova, existând riscul cuceriri integrale a ţării de către Germania. A mai intervenit şi situaţia creată de răsturnarea Imperiului Ţarist, care părea să ofere un avantaj serios Germaniei. Numai că situaţia internaţională şi interesele schimbate ale  alianţei antigermane aveau să modifice raportul de forţe pe câmpurile de luptă, situaţie la care a contribuit şi succesele Armatei române în luptele din vara anului 1917, când trupele germane au fost respinse în încercarea lor de a ocupa Moldova, luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz marcând începutul înfrângerii Germaniei şi a aliaţilor ei. Pentru România, aceasta a însemnat deschiderea posibilităţii de a forma un stat naţional unitar, concretizată şi definitivată prin alipirea Basarabei şi unirea cu Transilvania, la 1 Decembrie 1918 formarea statului unitar român fiind definitivată. Acest proces a fost ratificat de marile puteri prin Tratatul de pace de la Versailles. A rămas, totuşi, o problemă, respectiv faptul că U.R.S.S. nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, în ciuda eforturilor susţinute depuse de marele Nicolae Titulescu, situaţie care avea să marcheze întreaga perioadă interbelică, în ce priveşte consolidarea naţiunii române moderne, pe baza existenţei statului naţional unitar.

Perioada de refacere de după terminarea primului război mondial a fost destul de scurtă, având în vedere izbucnirea crizei economice mondiale ce a durat 4 ani, respectiv din 1929, până în 1933, timp în care România a fost marcată de recesiune, de reducerea nivelului de trai, falimente şi confruntări politice. În aceste condiţii, procesul de consolidare a naţiunii moderne a fost serios afectat. Revenirea din criză a fost destul de lentă, permiţând apariţia unor mişcări politice extremiste şi intolerante, respectiv mişcarea legionară inspirată de fascismul italian şi nazismul german şi nucleele comuniste încurajate şi susţinute de Moscova. La acestea s-a adăugat şi instabilitatea Monarhiei, Carol al II-lea fiind un rege slab, mânat de ambiţii personale, fapt care a dus la abdicarea acestuia şi urcarea pe tron, în 1940, a fiului său, Mihai I, prea tânăr şi lipsit de experienţa necesară pentru conducerea unui stat ce avea să suporte lovituri dure, începând cu reocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, ruperea unei bune părţi din Transilvania, în urma dictatului de la Viena, ocuparea Bucovinei de nord de către U.R.S.S. şi a celor două judeţe din sudul Dobrogei de către Bulgaria.

Situaţia creată de aceste ruperi ale unor teritorii importante din trupul ţării au determinat intrarea României în războiul contra Uniunii Sovietice, alături de Germania şi aliaţii ei.

Participarea României la acest război a provocat pierderi importante poporului român, atât în ce priveşte forţa umană, cât şi sub aspect economic şi social. Aceste pierderi puteau fi mult mai mari, dacă nu ar fi avut loc actul din 23 August 1944, când mareşalul Antonescu a fost arestat, din ordinului regelui şi cu sprijinul militarilor, România declarând încetarea războiului contra U.R.S.S. şi a aliaţilor ei şi întoarcerea armelor contra Germaniei. Rezultatul a fost scurtarea războiului cu 6 luni, evitarea unor pierderi enorme pe teritoriul României şi o atitudine îngăduitoare la tratativele de pace, la care România a fost tratată ca ţară învinsă, în ciuda contribuţiei sale la victorie.

Toate acestea au avut influenţe negative asupra consolidării naţiunii române, iar includerea ei în zona de influenţă a URSS avea să aducă în România un regim străin spiritului şi culturii poporului român. În plus, ţara noastră a rămas sub regim de ocupaţie până în 1958, timp în care a fost instituită o formă de societate care convenea Uniunii Sovietice, bazată pe un partid unic, cel de tip comunistoid, identic cu cel sovietic. Rezultatul a fost orientarea spre formarea unei „naţiuni socialiste”, străină culturii, educaţiei, conştiinţei şi intereselor poporului român. În 1989 acest proces ajunsese destul de departe, dar nu suficient pentru a consolida o asemenea naţiune.

Această situaţia a marcat puternic cursul formării unei naţiuni române coerente, stabilite, pe baze reale, obiective. Rezultatul a fost înlăturarea regimului   Ceauşescu, în 1989. Nu se poate vorbi despre o revoluţie în sensul definiţiilor general acceptate, pentru că situaţia nu se baza pe elemente constitutive ale unui asemenea eveniment major în viaţa oricărei societăţi. Astfel, nu a existat o structură coerentă care să prefigureze obiectivele sistemului ce urma a fi instituit, nu existau obiective clare, cunoscute de o mare parte a populaţiei, care să participe, în cunoştinţă de cauză  la acţiunile revoluţionare. Totul a avut un caracter aleatoriu. Această situaţie a generat perturbări majore în organizarea şi funcţionarea sistemului social ulterior răsturnării fostului regim. Despre acestea s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, fără însă a se găsi soluţii.

Cauza fundamentală a acestei situaţii a fost faptul că, în lipsa unor structuri semnificative, la conducerea administrativă şi politică a ţării s-au instalat oameni de la nivelul 2, 3, sau chiar de mai jos ale vechii orânduiri. Aceştia au ocupat poziţiile cheie ale principalelor structuri administrative, viaţa politică a devenit haotică, tot felul de frustraţi ai vechiului regim şi oameni care ocupaseră anterior funcţii importante sau erau mânaţi de ambiţii aproape nelimitate au ajuns să înfiinţeze „partide”, generând o confuzie şi mai mare la nivelul populaţiei. De fapt, marea majoritate a „noilor politicieni erau pregătiţi la şcoala vechiului regim, mulţi dintre ei având o pregătire politică şi de cultură generală precară.

Această situaţie s-a prelungit nepermis de mult, astăzi fiind la un nivel aproape incompatibil cu un stat naţional, un stat de drept, un stat modern.

În aceste condiţii, reluarea procesului de consolidare a naţiunii este mult îngreunat, mai ales că bazele sociale şi economice au fost serios afectate prin acţiunile unor aşa zişi oameni politici, care pun mai presus de interesul naţional, propriile interese.

Dezorientarea existentă la nivelul populaţiei rezultă din lipsa de interes a multor categorii faţă de chestiunile majore ale ţării, absenteismul foarte mare la vot, dezorientarea şi indiferenţa faţă de acţiunile factorilor politici.

Cauzele majore ale acestei situaţii provin din modalitatea in care a avut loc în România schimbarea regimului de tip comunist (de fapt, regimul respectiv nu avea aproape nimic comun cu teoria comunismului, elaborată de Marx şi Engels, amendată de Lenin), care era, în mod esenţial, de tip totalitar, cu o spoială de popular.

Aşa cum se arăta mai sus, evenimentele din decembrie 1989 au avut ca rezultat imediat schimbarea unei conduceri a ţării, cu o alta, care se declara împotriva totalitarismului şi comunismului, dar nu mai ştiau nimic din ce ar urma să fie. În afară de libertate. O libertate care s-a transformat foarte curând în confuzie, cu uşoare urme de anarhism şi voluntarism.

Din punct de vedere al interesului naţional, al preocupării de a restructura şi consolida naţiunea română, totul s-a făcut „pe genunchi”. Astfel, deşi în decembrie 1989 România avea o economie privatizată în proporţie de peste 60%, prin sistemul părţilor sociale distribuite organizat, contra cost, tuturor salariaţilor. Neştiind ce să facă cu acest sistem, noii conducători, lipsiţi de experienţă şi de cunoştinţele necesare, au adoptat cea mai proastă măsură: restituirea banilor plătiţi celor cărora li se deţinuseră. Rezultatul a fost creşterea exacerbată a banilor aflaţi în circulaţie, o febră a cumpărăturilor, fapt care a dus foarte repede la inflaţie. Nu a fost nimeni care să pună marile întreprinderi, dar şi pe cele mai mici, în proprietate privată. Cauza? Nimeni nu s-a gândit la această soluţie! Rămase fără sistemul autoritar de conducere şi coordonare, unităţile economice s-au degradat rapid, banii din contribuţii s-au terminat, viaţa politică a devenit tot mai confuză. Într-o situaţie mai gravă au intrat ţăranii, cei care au primit înapoi pământul de la C.A.P.-uri, dar nu mai aveau capacitatea de a-l lucra, fiind lipsiţi de utilajele agricole necesare, dar şi de experienţa necesară pentru a se ocupa de munca pământului. Normal ar fi fost ca exploataţiile agricole mari să fie menţinute, cu schimbarea tipului de proprietate şi administrare, aşa cum s-a întâmplat în fosta Cehoslovacie, în Polonia, Ungaria şi, parţial, în Bulgaria. În felul acesta, cele două categorii sociale majore, muncitorii şi ţăranii, au intrat într-o stare de confuzie, de dezorientare economică, socială şi politică. Această situaţie a devenit evidentă în mai puţin de 10 ani de la evenimentele din decembrie 1989, activitatea politică fiind din ce în ce mai puţin apreciată, mai ales după  ce au început şi dificultăţile generate de un sistem care, teoretic, se pretinde a fi capitalist, dar în realitate, este lipsit aproape de tot ceea ce ar defini un sistem. Mai mult, a ajuns o mixtură neinspirată de capitalism cu un autoritarism cunoscut, din anii 1980-1990.

Ajungerea într-o astfel de situaţie era previzibilă. Lipsa totală a unor orientări clare şi stabile de evoluţie, a unor programe coerente care să pună în practică astfel de orientări, a unor obiective concrete, stabilite pe baza condiţiilor, posibilităţilor şi resurselor de care dispune ţara, dar şi lipsa oamenilor pregătiţi şi dispuşi să se angajeze în astfel de programe au adus România în situaţia în care se află azi.

În ce priveşte situaţia naţiunii române, ea se află într-o situaţie foarte dificilă, după destructurarea naţiunii de tip socialist, încă nu se pune nimic în loc. Trăsăturile care să o definească sunt din ce în ce mai confuze, mai şterse, încep să dispară şi unele dintre caracteristicile perene ale unei naţiuni, respectiv sentimentul de apartenenţă la neam, la naţiune. Educaţia patriotică a dispărut aproape în totalitate, mai ales după desfiinţarea stagiului militar obligatoriu, Armata fiind o instituţie în care se făcea o intensă educaţie patriotică, naţională a tinerilor. La aceasta s-a adăugat situaţia dificilă a învăţământului, a educaţiei naţionale, care cunoaşte un regim permanent de reformare, în detrimentul educaţiei profunde a copilului şi adolescentului, cărora să li se insufle idealuri conforme cu necesitatea unei culturi cu adevărat naţionale, adoptarea unor valori umane şi sociale profunde, legate de ţară, de tradiţii, de limbă, de solidaritate, de mediul economic şi social propriu. Toate acestea ar trebui să se întâmple pe fondul unei vieţi economice corespunzătoare posibilităţilor şi resurselor proprii, care  să ducă România în rândul ţărilor moderne, eliminarea atitudinilor de ploconeală continuă în faţa altora, mai bogaţi, dar nu mai buni ca noi.

Pentru a realiza cele de mai sus, ar fi nevoie şi de o viaţă politică adecvată cerinţelor şi obiectivelor naţionale majore, care să elaboreze orientări şi obiective conforme intereselor populaţiei, naţiunii, statului român. Obligatoriu ale celor trei entităţi, la un loc. Chiar dacă unele detalii pot diferi de la o ideologie la alta, dar având acelaşi scop final.

Consider că cele de mai sus, poate şi altele, sunt absolut necesare, necesită o evaluare şi aplicare urgentă, pentru a evita riscul destructurării naţiunii române, risc pe care unii nu-l înţeleg, iar alţii îl doresc.

Constantin ALEXANDRU

Luni, 05 Decembrie 2011

articol preluat de pe www.altfel.info

What Next?

Recent Articles