Mult dorita stare de normalitate

Îmi este greu, în această prea-lungă perioadă de tranziţie, dublată de puternice nuanţe electorale să judec o “stare de normalitate”. Uneori, am senzaţia că “anormalul” a devenit, sau a luat locul  “normalului”. Trăim într-o ţară în care starea de normalitate e plecată de acasă. Unde? Cine mai ştie?! Nu sunt un bătrân acrit de rele, care nu mai e în stare să vadă nimic bun. În perioada când lucram pe tărâmul finanţelor militare, (am lucrat şi pe acolo, fiind trimis în surghiun pentru că am fluierat neregulamentar în formaţie, în biserica politicii de apărare!!!) discutam, în birou, cu colegii mei, despre “ce mai e normal în zilele noastre, aşa, în general”.

-Dorele, zise Mariana, iată că a trecut ceva timp de când te-ai întors de la post, de la Bruxelles. Ce crezi că îţi lipseşte, ce regreţi din viaţa de acolo ?

-Starea de normalitate, viaţa normală. Acolo ştiam mereu ce aveam de făcut, în următoarele 2-3 săptămâni, spre exemplu. Puţine lucruri, evenimente din activitatea cotidiană te surprindeau. Nu zic că nu erau şi activităţi noi, care surveneau din motive diferite. La Cartierul General NATO planificarea muncii, a activităţilor era, dacă vrei, o chestiune de onoare, de orgoliu şi de pragmatism. La urma-urmei, se poate spune că era o chestiune de seriozitate şi respect.

-Şi, ce te surprinde aşa? La noi, nu e la fel?

-Ba da, “pe alocuri” cum le place celor de la ştirile meteo să spună.

-Şi ce putem schimba, dacă putem schimba? interveni Iolando.

-Sunt foarte multe lucruri care, în opinia mea, trebuie să le schimbăm. Iar, pentru aceasta, cred că trebuie să pornim de la mentalitate.

-De la mentalitate? întrebă Ovidiu, cu surprindere.

-Da. Să ne îndepărtăm de acea mentalitate învechită, care ne-a fost inoculată de generaţii şi generaţii, cum că noi am fost oropsiţi, că noi am trăit 45 de ani sub comunism, că noi n-am fost liberi, că noi n-am avut, că noi n-am făcut….etc. Nu. Eu cred că e momentul să intrăm în normalitate, cu atât mai mult cu cât am intrat şi în Uniunea Europeană. Cred că ar trebui să ne simţim normali, să nu ne mai văicărim atât, “vai ce năpăstuiţi suntem”! şi să încercăm să avem o atitudine pozitivă, de învingători. Să încetăm să mai credem şi să mai spunem că peste noi au trecut şi trec tot ce era de trecut, tot felul de probleme şi necazuri şi vânturi, vijelii şi inundaţii. Pentru că noi, chiar credem că toate se întâmplă numai la noi.

-Da, parcă este aşa ca o membrană de pesimism aruncată aiurea peste România, adăugă Ovidiu, privind în depărtare, pe deasupra blocurilor din jur.

-Să nu exagerăm! Revin la chestia cu mentalitatea. Eu zic că, totuşi, suntem într-o ţară normală, cu bune şi cu rele. Avem şi noi genii, avem şi noi persoane cu handicap, aşa cum au şi alţii. De ce trebuie noi să fim mai cu moţ? Ne plac extremele: suntem ultra-super geniali, sau extraordinar de amărâţi, de slabi. De ce? Nu putem să fim pe undeva, pe la mijloc? Să fim şi noi normali? Chiar suntem idioţi ca Leana şi Costel Pârţag. Asta ne defineşte? Chiar ne reprezintă stupidul slogan al celor de la Vacanţa Mare: “Noi nu suntem normali”? Eu zic că, aici este şi o problemă de moralitate. Şi, sincer, nu ştiu în cât timp se va schimba mentalitatea.

-E greu?

-Da. Pentru că nu ştiu nici dacă toţi vor să se schimbe mentalitatea asta. Se spune că este uşor să faci schimbări, transformări în planul material al vieţii, că este mai uşor să treci de la o economie socialistă centralizată la economia de piaţă. În acelaşi timp însă, trebuie să observăm şi să recunoaştem că transformările sunt mult mai greu de realizat în mental, de fapt, în mentalitatea oamenilor. Mai mult chiar. Eu vorbesc cu tine, cu x, cu y, să zicem că reuşesc să vă conving că trăim într-o ţară care tinde către o stare de normalitate. Ce facem însă cu ceilalţi ?

-Dar, e foarte greu să schimbi mentalitatea oamenilor, în condiţiile în care la tot pasul auzi: nu avem aia, nu avem ailaltă…, zise Iolando. La şcoală, copilul se duce şi vede la copiii oamenilor înstăriţi diverse lucruri. Şi vine acasă şi te întreabă: “Eu cu ce am greşit de nu am ca şi Ionel?” Ce-i spui? Aştept schimbarea schimbării?

-Probabil că mulţi ne mulţumim cu tot felul de nimicuri şi ne resemnăm zicând “Ata ete”, n-am ce-i face, asta-i crucea pe care trebuie s-o duc! Şi, aşa, începi să vezi lucrurile în negru, crezând că viaţa are numai culoarea aceasta, pe strada ta. Pe de altă parte, mulţi nu au şansa de a merge peste hotare, să vadă cum este în alte ţari, şi nu pot face comparaţiile necesare. Ei cred, în continuare, că trăim într-o ţară mohorâtă, că la noi în ţară nu e nimic frumos, că nu o să fie niciodată lucrurile aşa cum ar trebui să fie.

-Şi, totuşi, cum schimbăm mentalitatea? insistă Mariana. Unii zic că mentalitatea nu se schimbă, odată ce ai o concepţie, aşa îţi rămâne toată viaţa şi că trebuie să încercăm să valorizăm ce avem şi să ne mulţumim cu ce avem.

-Da, e adevărat că concepţia unui om se schimbă mai greu, dar să fim optimişti în a crede că se poate schimba. Eu cred că şi noi, generaţia noastră, care a fost generaţia tăcerii şi acceptării umilinţei, putem avea un ideal: idealul unei Românii normale pentru nepoţii noştri! Eu pentru asta mă bat şi sper să apuc şi eu, aici, puţin din normalitatea asta de care se tot vorbeşte şi pe care am vazut-o deja în alte părţi, chiar dacă atunci când o voi apuca-o voi fi… „foarte moş”! Şi, dragii mei, ţineţi cont că speranţa mare este în voi, tinerii, pentru că eu cred că aveţi o minte deschisă. Fireşte, este posibil ca şi tinerii să poarte cu ei “bagajul “părinţilor lor. Poate că frustrările tinerilor sunt de fapt cele din bagajul părinţilor. Dar, după Revoluţie s-au schimbat foarte multe.

-Dar de ce am rămas cam cu aceeaşi mentalitate? adăugă Iolando.

-Pentru că se schimbă mai greu. Pentru că cei care atunci la Revoluţie au ieşit pe stradă sunt în viaţă şi pentru că ei au trăit şi în acel sistem, iar adaptarea la noile condiţii este mai greoaie. Probabil că, acum, străbatem acea perioadă prezisă de Silviu Brucan, sau “timpul brucanian” cum în mod fericit i-a spus Francisco, prietenul meu. Fiecare a avut propriile lui aşteptări de la Revoluţia din ’89. Problema e că, românii, după revoluţie n-au prea ştiut cum să se bucure de libertate, libertate pe care şi-au dorit-o atât de mult.

-De ce nu se acţionează în direcţia necesară pentru a rezolva problema mentalităţii, pentru a avea mai repede dorita stare de normalitate? tatonă Ovidiu terenul. Nu cumva se merge pe ideea ce-o fi, o fi, ce s-o întâmpla, s-o întâmpla?  De ce aşteptăm ?

-Asta mă întreb şi eu. De ce aşteaptă toată lumea ca altcineva să reacţioneze? Probabil că nu avem clar în minte ce ar trebui schimbat şi cum ar trebui procedat. Ori, este posibil ca din cauza pădurii să nu vedem copacii. Vrem ca doar societatea sau instituţiile să acţioneze, uitând sau neînţelegând că fiecare dintre noi putem acţiona oriunde şi oricând: adică să ne îmbunătăţim comportamentul, atitudinea faţă de ceea ce e în jur. Este vorba despre libertatea de acţiune. Stă în puterea noastră să facem aceste lucruri.

-Poate că nu conştientizăm aceste lucruri “mărunte” cu impact asupra schimbării mentalităţii, continuă Iolando ideea. Poate că nici nu am fost educaţi în acest sens, sau poate credem că apreciem că trebuie să facem cu totul alte  lucruri care ne stau în putere.

-Deci, schimbarea mentalităţii  trebuie începută cu noi, în primul rând, am zis. Atâta vreme cât noi nu ne schimbăm, nu putem pretinde altora să o facă. Atâta vrem cât noi nu facem nimic pentru noi, să nu ne aşteptăm ca alţii să o facă.

-Cred că ar trebui să nu ne gândim doar la mentalitatea noastră ci şi la cea a străinilor, zise Ovidiu. Degeaba o schimbăm noi pe a noastră, dacă ei nu şi-o schimbă în ceea ce ne priveşte, şi spun în continuare aceleaşi lucruri  despre noi. Ne-au cunoscut, ori perceput, în plan individual sau colectiv, în diverse împrejurări sau condiţii şi şi-au format o părere despre noi, opinie care persistă. E greu s-o schimbi în timp scurt.

-Eu cred că fiecare din noi poate schimba ceva. Aşteptăm prea mult de la alţii. Sunt mulţi care au făcut sau fac ceva pentru ţara asta. Important este şi câţi dintre ei, care au putere şi „atribuţii”, vor să facă schimbarea. Este vorba şi despre autorităţi, la orice nivel. Probabil că nu îndeajuns de mulţi. Dar nu e timpul trecut. Iar noi nu suntem mai breji decât alţii, nici mai proşti. Nu suntem nici prea-prea, nici foarte-foarte. Trebuie doar să facem lucrurile ca lumea şi la timp. Şi să ne iasă din vocabular expresia „lasă măi că merge şi aşa” ! Militarii au o vorbă: „Să ne facem datoria!” Este tot o problemă de mentalitate. Cu impact asupra aşteptatei stări de mentalitate. Altfel vor rămâne iar originali !…

Dorel Pietrăreanu

What Next?

Related Articles