II. Programul nuclear iranian: pilonul central al politicii externe şi de securitate iraniene?

Iran si Sua. foto ghimpele

Iran si Sua. foto ghimpele

Pentru a înţelege mai bine tensiunile dintre SUA şi Iran este necesar să analizăm background-ul istoric al acestei relaţii. În anul 1964, liderul suprem al Teheranului, Ayatollahul Ruhollah Khomeini, declara că în urma Revoluţiei Islamice, această ţară A devenit ”o colonie a SUA”. Drept consecinţă, s-a creat o mişcare islamică ce promova acid sloganul independenţei faţă de SUA.6

Astfel, este de la sine înțeles că tensiunile şi ostitităţile acestei perioade au contribuit la schimbarea percepției celor două tabere, una față de cealaltă. Concret, acestea văd situația ca un joc de sumă nulă. Sentimentele anti-americane şi anti-iraniene devenind două feţe ale aceleiaşi monede”. 7

Însă, America a avut o viziune strategică asupra acestei probleme. De aceea, a crezut de cuviinţă că cea mai bună metodă pentru a înconjura Teheranul este să îşi creeze baze militare în Bahrain, Kuwait şi Quatar, dar şi să îşi disloce trupe în Afghanistan şi Irak. Desigur, toate acţiunile americane au stârnit un val de furie în rândul iranienilor.

Ca răspuns la această succesiune de evenimente, liderul suprem iranian a declarat că ”Statele Unite doresc să izoleze Iranul, sugrumându-l cu sancţiuni economice, sabotându-i programul nuclear şi ameninţându-l cu războiul preventiv”. Mai mult decât atât, acesta este convins că americanii conduc operaţiuni sub acoperire în Iran, menite să catalizeze disensiunile dintre minorităţile religioase, dar şi că susţin acţiunile diverselor grupuri separatiste (de exemplu, Baluchistan-grup sunnit) care ucid membrii ai Gărzii Revoluţíonare.8

Sintetizând, se poate afirma că Iranul şi-a dovedit şi dovedeşte permanent că este o putere emergentă în regiunea Orientului Mijlociu, şi că interesele sale pot schimba oricând regulile jocului. Tocmai de aceea, liderii iranieni sunt de părere că pot complica oricând eforturile SUA de a-şi proiecta forţa sau influenţa în zonă. Mai precis, studii recente arată că ”SUA se bazează pe cababilităţile militare pe care le are din zona Arabiei Saudite în cazul în care ar trebui să lanseze operaţii susţinute împotriva Iranului”.9

În paralel, Teheranul se foloseşte de tactici subversive pentru a profita de slăbiciunile adversarului, evitându-i însă punctele forte, astfel încât să poată să îşi atingă obiectivele strategice. Un bun exemplu este faptul că Iranul încercă să îşi extindă influenţa în Siria, Liban sau Irak , sprijinind diverse grupări iraniene din ţările respective. 10

Luând în considerare cele meţionate anterior, se poate afirma că obiectivele externe ale Iranului şi implicit motivaţia dezvoltării unui program nuclear propriu, au la bază ideologia Revoluţiei Islamice, dar şi faptul că acesta doreşte să îşi proiecteze influenţa strategică în zona Orientului Mijlociu, limitând în acelaşi timp, influenţa SUA.

Pe de altă parte, în plan intern, ideea programului nuclear a fost utilizată de către lidership-ul politic anterior cu scopul de a promova un sentiment puternic de naţionalism în rândul cetăţenilor.

Aşa cum afirma şi Lee Hamilton, co-preşedintele Iraq Study Group, ”iranienii vor respect, iar cea mai bună metodă pentru a-l obţine este să-şi îmbunătăţească continuu ciclul combustibilului nuclear”. 11

Mergând mai departe, pe aspectele teoretice ale problemei iraniene, se poate aplica teoria jocului pe două nivele (Two-levels Game Theory) a lui Robert Putnam. Conform acestei teorii, ”liderii politici sunt presaţi în luarea deciziilor atât de afacerile interne ale statului, cât şi de afacerile internaţionale”. 12Cu alte cuvinte, politica externă a unui stat şi acţiunile sale în plan internaţional sunt o consecinţă directă a afacerilor interne şi a situaţiei politico-sociale din ţara respectivă.

Din aceste considerente, politica externă iraniană poate fi privită sub dublu aspect. Pe de o parte, există vulnerabilităţi interne precum hiperinflaţia, corupţia, scăderea preţului la petrol, insecuritatea socială etc, iar pe de altă parte este presiunea creată de sancţiunile (economice, financiare, comerciale, civile) impuse de comunitatea internaţională, şi în special, de SUA. Printre cele mai importante măsuri coercitive amintim: 13

– interzicerea zborurilor aeriene dinspre şi către Iran de către SUA

– interzicere investiţiilor externe în sectorul energetic iranian şi vânzarea de armanent către Teheran

– îngheţarea activelor Băncii Centrale Iraniene

– interzicerea cumpărării petrolului iranian de către SUA şi statele membre UE.

Este de la sine înţeles, că argumentele expuse mai sus, relevă ideea că factorii de risc interni şi externi, sunt principalii catalizatori ai politicii externe practicată de liderii de la Teheran. O politică menită să conserve suveranitatea, tradiţiile şi istoria Republicii Islamice Iran.

Din aceste considerente, programul nuclear a fost considerat pentru o bună perioadă de timp, pilonul decisiv care îi putea aduce Iranului recunoaşterea de actor strategic în zona Orientului Mijlociu şi implicit, schimbarea statutului său la masa negocierilor internaţionale.

Concret, acesta reprezenta asul din mâneca liderilor iranieni, cheia politicii externe care era menit şă garanteze poziţia şi influenţa sa în planul afacerilor internaţionale. Totodată, Iranul lui Ahmadinejad, preşedintele anterior, a urmărit să îşi îmbunătăţească şi dezvolte capabilităţile strategice astfel încât să poată duce un război asimetric de intensitate  scăzută, împotriva SUA.

Todirică Livia, InfoMondo

What Next?

Related Articles