Certificatul de naştere al lui BULĂ

Certificatul de nastere al lui Bula. foto dli.ro

Recent, am fost invitaţi la chef, la rudele noastre de la Pipera. Am rămas surprins când nepotul meu Cosmin, un tip simpatic, cu mare greutate, acum locuitor de vază în Pipera şi inginer de suflete militare terestre, m-a întrebat:

-Unchiule, când a apărut Bulă?

-În 1971, seara, am răspuns pe nerăsuflate. Vrei să-i faci şi lui Bulă dosar de cadre? Se spune că Bulă s-a născut de “ziua lui”, undeva în România, pe la începutul anilor ’70, la ceas de seară, la o bere, din părinţi isteţi, cu simţul umorului.

(Când era prin clasa a V-a sau a VI-a, iar eu veneam în concediu de odihnă din Misiunea ONU din Irak şi Kuwait, Cosmin era tare mândru să-mi arate “formularele tip” pe care le-a făcut, aşa cum credea el că ar trebui să fie, pentru a-mi “vinde” apartamentul pe care îl aveam. Fireşte că eu trebuia să “recuperez acele acte”, pentru a nu rămâne fără casă… Glume de copil foarte talentat la desen. Desena la fel de bine şi de frumos, cu ambele mâini.)

Dincolo de glumă, chiar nu mă întrebasem până atunci aşa ceva. În opinia mea, Bulă intrase discret şi profund în viaţa noastră cotidiană. El era omniprezent şi ajunsese o obişnuinţă. Pentru mine cel puţin, Bulă era un personaj fără vârstă, venea de niciunde şi mergea nicăieri. Ne însoţea şi la bine şi la greu, şi la serviciu şi la petreceri. Bulă ne scotea din impas, din situaţii delicate. El era persoana care putea zice ceea ce noi nu puteam spune, din teamă sau dintr-un soi de laşitate, individuală sau colectivă, despre conducerea de partid şi de stat, despre viaţa şi mizeria noastră, inclusiv morală. Deci, ce nu puteam spune noi direct, spunea Bulă. El era oricare dintre noi, şi, probabil, toţi la un loc. Dar, se zice că, în vechiul regim, au fost şi situaţii în care bancurile cu Bulă au produs necazuri mari oamenilor. În unele bancuri a mai “furat-o” şi Bulă, dar nimeni, niciodată, nu a spus despre Bulă că ar fi fost prost. Când ieşea mai şifonat dintr-o situaţie, Bulă făcea haz de necaz, dar prost nu era. Ca şi în situaţia următoare:

“Pe patul de moarte, sta întins Bulă: soţ, tată, bunic, străbunic. I se apropia sfârşitul şi, de jur împrejurul patului, sta toată familia adunată: soţia, toţi copiii şi toţi nepoţii şi câţiva strănepoţi. Toţi aşteptau în linişte, când, deodată Bulă se trezeşte şi spune:

-Trebuie să vă spun un secret mare! Aveam de toate: maşini bune, femei frumoase, mulţi prieteni şi un cont măricel în bancă. Într-o zi, un prieten mi-a spus că ar cam trebui să mă însor, ca să am şi eu o famile, că altfel nu o să aibe cine să-mi dea un pahar cu apă pe patul morţii.  Ei bine, şi aşa m-am însurat, iar viaţa mea s-a schimbat radical. În loc să mai merg la discoteci cu femei… am stat acasă, să mă uit la seriale, cu soţia.  Maşina o foloseam doar ca să duc şi să aduc copiii de la şcoală şi să  mergem împreună în concediu, la mare. Toţi banii, mulţi-puţini, câţi au fost, s-au dus pe şcolile voastre. Zilele frumoase şi libertatea mea… le-a luat vântul! Şi acum, când stau întins şi aştept, în linişte, moartea, ştiţi voi ce e cel mai rău din toate?

-Ce, dragul nostru tată, ce? îl întrebară toţi, nerăbdători.
-Nu mi-e sete!

Şi se duse la ceruri, să-i facă şi pe îngeri să râdă, şi să le spună cât de eterni şi fascinanţi sunt românii şi mai ales ce spirit fabulos îi animă!.”

-Nimeni nu i-a văzut certificatul de naştere, am continuat. Am auzit pe mai mulţi zicând că poantele lui Bulă s-ar fi născut în sferele înalte ale securităţii şi ale structurilor de propagandă comunistă, fiind considerat ca un mijloc de “refulare” comică a nemulţumirilor populare. Figura a prins şi toate taberele au fost mulţumite, până în decembrie 1989 când, inclusiv Bulă şi-a luat doza de libertate, chiar cu riscul de a deveni mult mai discret. Mă tem că libertatea de exprimare dobândită după Revoluţie a dus la intrarea lui Bulă într-un neaşteptat con de umbră. Concursurile de bancuri organizate de către diverse posturi de televiziune nu au reuşit să-l resusciteze. Probabil că Bulă s-a dus să se odihnească un pic, să-şi tragă sufletul şi să reapară în forţă, dacă va fi cazul. Pentru că românii devorează umorul.

-Am auzit recent, la o reclamă, că românii au devenit un popor foarte trist, interveni Camelia, soţia lui Cosmin, încercând în acelaşi timp să-l liniştească pe David, copilul lor de un an, care încă nu ştia cine-i Bulă, despre care vorbeam noi, şi se simţea cam nebăgat în seamă. Un vecin, continuă Camelia, îmi zicea că are impresia că au cam dispărut bancurile.

-Adevărul e că mereu mi-au plăcut bancurile, am zis. Ştiu multe bancuri, şi recunosc şi mai multe, atunci când cineva spune bancuri. Însă, eu cred că nu am şi darul sau şarmul de a spune bancuri. Contează, cred, şi modul în care bancul e spus. De asemenea, sunt persoane care au darul povestitului. Ei nu au nevoie să spună bancuri pentru a face pe cei din jur să râdă, sau pentru a înveseli atmosfera. Acum vreo zece ani, aveam un şef de birou, un colonel, care era de această factură. Dacă îţi spunea un banc nu avea nici un haz, nu râdeai. Dar, când începea să povestească ceva, nu contează ce anume, (pentru că avea o cultură generală de excepţie), modul în care povestea, limbajul colorat dar nu vulgar, făceau din fiecare istorisire un prilej de sărbătoare, de amuzament.

-Au dispărut bancurile? insistă Camelia.

-Eu nu cred că bancurile, ca atare, au dispărut. Mai degrabă s-au schimbat condiţiile în care se spun bancurile.

-Cum era înainte de ’89, în ce condiţii se spuneau bancurile? întrebă Cosmin.

-Erau bancuri şi bancuri. Îţi trebuia curaj să spui bancuri politice, sau să-ţi fi creat o anume aură, de „băiatu’ cu bancurile”, aşa cum era la noi în unitate un tip tare simpatic, căruia-i ziceam cu toţii: Gioni nebunu’. El era unul din cei care spuneau bancurile, atât cele politice cât şi cele „fără perdea”, şefii noştri acceptându-l: „Ăla e Gioni nebunu’, lasă-l în pace!” În orice caz, cred că au cam dispărut bancurile politice, ori, mai bine-zis, valoarea lor s-a cam diluat. Una era să spui un banc cu „Nea Nicu” pe vremea lui şi alta e să zici acum un banc cu mai marii vremurilor. Nu mai are nici un chichirez. Te îmbolnăveşti de pistrui. Păi, bancuri mai bune decât întâmplările reale, relatate de presă, nu ai cum şi nici de ce să mai creezi.

-Unchiule, eu nu cred că în România a găsit cineva reţeta universală de a face publicul să râdă, spuse Cosmin. Mă uit la unele programe de divertisment şi trebuie să mă gâdil ca să râd.

-Depinde de genul de umor, de publicul căruia se adresează, de limbaj. Se spune că la români comicul, umorul se bazează, în principal, pe doi piloni: politic şi sex. Adevărul e că, ceea ce era haios şi nostim în trecut, azi după Revoluţie, nu prea mai e. Este, dar nu mai are acelaşi farmec. Dar şi lumea, publicul s-au schimbat şi nu ştiu dacă neapărat, întreaga schimbare a fost în bine. Astăzi, în domeniul umorului, al comicului se poartă vulgaritatea, mahalagismul în cantităţi variabile, doza depinzând de calitatea publicului, de locul de desfăşurare a spectacolului sau a activităţii.

-Trebuie însă să remarc faptul că, bancurile cu tentă sexuală au devenit de-a dreptul agresive şi mult prea vulgare, zise Cosmin. Păcat!

-Erau şi în anii trecuţi bancuri din această categorie, dar erau finuţe, isteţe şi cu o anume decenţă (pardon), încât lesne şi fără pudoare le puteai spune şi în prezenţa doamnelor. Nu sunt un pudic, dar puţine din bancurile apărute după Revoluţie mi-aş putea permite să le spun de faţă cu doamne şi domnişoare. Să trăim însă cu ideea că speranţa în apariţia unor bancuri bune nu e pe butuci. Hei, Cosmine, mai toarnă-mi nişte molecule în pahar, te rog! Aşa, să geamă gradele de voioşie! Priveşte în jur la ce s-a întâmplat în vara asta în viaţa politică. Să vezi ce bancuri vor apărea, cu Bulă sau fără. Sigur însă vor fi cu… “noii lui nepoţi”, indiferent de culoarea lor politică. Avem de ce râde. Dacă nu cumva şi de noi înşine… Povestea merge mai departe. Pârâie planeta, nepoate!

Povestire de Dorel Pietrăreanu

What Next?

Related Articles